Blog
Psihologia culorilor în grafica publicitară este o prostie
De la expresia „psihologia culorilor” deja începe să-i tresară ochiul oricărui designer de publicitate. Internetul este plin de guru care spun că dacă logo-ul tău este albastru, atunci inspiri încredere, dacă este roșu, atunci ești romantic, iar dacă este verde, atunci ești natural.
Aiurea!
Grafica publicitară nu este horoscop!
Nu este vorba despre faptul că unui antreprenor din zodia Fecioară i s-ar potrivi un logo albastru. Culorile, luate singure, nu înseamnă absolut nimic. Culorile funcționează împreună cu formele, textele și contextul. O nuanță nu se naște niciodată ca fiind o culoare „bună” sau „rea” – devine astfel în funcție de felul în care o folosești.
Este ca și cum cineva ar încerca să te convingă să nu pui sare în mâncare dându-ți o linguriță de sare și spunându-ți s-o înghiți, ca să vezi cât de rău o să-ți fie…
Roșul poate însemna sport, iubire, băutură energizantă sau agresivitate.
Albastrul poate însemna încredere, răceală sau plictiseală.
Verdele poate însemna natură, high-tech sau chiar radioactivitate.
Iar rozul… ei bine, hai să intrăm puțin în subiect.
„Rozul – a, e de fete!”
Conservatorii spun că rozul este culoarea „fetelor, a lucrurilor jucăușe sau a gay-ilor”.
Da. Cam aceeași opinie cu a celor care cred că Comic Sans este un font frumos. Doar că lucrurile nu sunt atât de simple.
Dacă îl folosești bine, rozul poate fi una dintre cele mai interesante culori dintre toate. O palmă vizuală: puternică, cu personalitate și care atrage atenția.
Poate transmite senzație de lux, lejeritate ironică sau energie punk.
Un roz pastel într-un logo poate fi rafinat și minimalist, în timp ce un roz neon îți urlă efectiv în ochi – iar uneori exact asta îți trebuie dacă vrei să oprești oamenii din scroll.
Rozul nu este de fete. Rozul este îndrăzneț.
Iar „psihologul culorilor” care spune că nu poate fi decât „de fete” probabil își petrece mare parte din zi prășind morcovi în grădina din spate sau discutând cu vecinul despre ce a făcut Alejandro în episodul de ieri din Suleyman.
„A, negrul nu e bun, e prea funebru.”
Negrul este „funebru”? Poate dacă ești la o înmormântare.
În grafica publicitară, negrul este culoarea controlului, a forței, a senzației premium și a minimalismului.
Un fundal negru nu îngroapă nimic, ci scoate în evidență.
Logo-ul tău auriu strălucește pe el, tipografia devine dramatică, iar compoziția este concentrată.
Negrul este acel vid vizual în care toate celelalte elemente prind viață.
Cine încă mai crede că negrul este funebru probabil că… mă rog. Nu vreau să jignesc. Ideea este:
Negrul nu este funebru. Negrul este premium.
Verde-fistic vs. verde-găinaț-de-gâscă – când aceeași culoare salvează sau distruge totul
Cel mai bun exemplu despre cât de mult ne poate influența „psihologia culorilor” este cazul verdelui-fistic și al verdelui-găinaț-de-gâscă.
Spoiler: cele două culori sunt una și aceeași, doar că, în funcție de faptul că vrem să convingem pe cineva să renunțe la ea sau să i-o băgăm pe gât, îi atribuim culorii o caracteristică prin care persoana fie să simtă repulsie, fie să fie atrasă de nuanța respectivă.
Doar că într-un context este „organic și în trend”, iar în altul este „perete obosit de spital”.
Și aici se prăbușește psihologia culorilor din manuale: nu contează că verdele ar fi „calmant” sau „natural”, ci felul în care îl integrezi în universul brandului. Ce poveste spui lângă el.
Între verde-fistic și verde-găinaț-de-gâscă nu există nicio diferență de nuanță. Doar una de branding. Există cuvântul ăsta?
Așadar.
Psihologia culorilor nu este un sistem universal de reguli.
În comunicarea vizuală, culorile trăiesc în relație cu formele, tipografia, compoziția și atmosfera brandului.
Nu culoarea decide ce simte privitorul – tu decizi ce trebuie să transmită culoarea.
Grafica publicitară bună nu pornește de la ideea că „albastrul inspiră încredere”, ci de la ceea ce vrea să obțină brandul.
Culorile nu sunt baghete magice, ci instrumente.
Dacă le folosești bine, tu poți decide ce să însemne. Culorile nu au semnificații prestabilite.
P.S.
Să mai scriem articole de genul acesta?
© Scris de: Rancz Zsolt
Ilustrație: Páll Adél (desenul a fost realizat în timpul în care poți citi acest text)